Dintotdeauna am perceput relaţia dintre România şi Basarabia ca o comuniune, ca pe o legătură de familie. Mai precis ca relaţia dintre două surori, care în pofida vieţilor lor zbuciumate, şi-au întors sufletul una către alta, în zilele de restrişte.
Nu doresc a înlănţui această comuniune în date istorice seci, vreau doar să readuc în conştiinţa noastră amintiri peste care începe să se aştearnă colbul uitării. În acelaşi timp aş declama, similar înaintaşului meu într-ale singurătăţii, patimii şi amărăciunilor, că „iubesc istoria României cu o ură grea”. Pentru că nu ne putem hrăni la nesfârşit dintr-o istorie demult apusă, în special în ceea ce priveşte Basarabia.
Nu vreau să uităm de câte ori a urcat Basarabia pe cruce şi neamul românesc a plâns. Nu vreau să uităm că odinioară am trecut Prutul ca „să reîmplinim în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei”.
Nu vreau să uităm, cum nici fraţii noştri nu au uitat, că
„limba noastră-i foc, ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte,
Ca viteazul din poveste.”
Nu vreau să uităm
„să-ntindem hora mare,
Mai aici şi mai colea,
Mai aproape de hotare,
Până-n Basarabia.”
Dar vreau să nu mergem la mormintele Domnilor noştri „cu sămânţa desbinării în inimă, ci precum mergem şi ne împărtăşim cu sângele Mântuitorului astfel să ne împărtăşim sufletele noastre cu reamintirea trecutului; fără patimă şi fără ură între fiii aceluiaşi pământ, cari, oricât de deosebiţi ar fi în păreri, fraţi sunt, fiii aceleiaşi mame sunt.”
Vreau să ne primim fraţii şi surorile trăiţi în exil cu inima deschisă, căci nimic nu le poate opri inima să tresalte la auzul unei doine româneşti. Poate pentru că „cel mai mult a muncit şi munceşte, în planul reînvierii conştiinţei naţionale, cântecul popular românesc”...
Vreau să ne vizităm fraţii şi surorile şi să le oferim măcar gândurile noastre alese şi lacrimile pe care şi le-au înghiţit înaintaşii noştri în sute de ani şi ni le-au lăsat drept moştenire grea. Pentru că, în suflet, noi nu i-am părăsit niciodată...
*
* *
Acum, la vârsta senectuţii, cele două surori trăiesc vremuri în care nu mai este loc pentru orgoliile patriotarde ale tinereţii, pentru că oricum fiecare freamătă la durerea celeilalte şi fiecare interiorizează suferinţa celeilalte. Nu eşti român pentru că te auto-desemnezi / desemnează cineva ca român, ci eşti român pentru că simţi româneşte. Ce înseamnă să simţi româneşte? Cred că Grigore Vieru a spus-o mult mai bine decât aş putea-o spune eu vreodată: „atunci când mergeam pe valea Prutului mi se umezeau ochii, privind prin păienjenişul sârmei ghimpate spre satul de pe celălalt mal. Aveam România (şi o am) în sânge, pentru că sângele nu puteau să mi-l schimbe. Dar nu eram încă bine lămurit dacă lacrima care-mi umplea întreaga fiinţă se numeşte România. Nici mama, Dumnezeu s-o ierte, nu ştia, pentru că aşa ne învăţaseră cei 150 de ani de stăpânire ţaristă: să nu ştim. Ea vorbea româneşte, ca şi întregul sat, cânta româneşte, punea busuioc la icoană româneşte, torcea, ţesea şi broda româneşte, se lăsa duminica jos, în răcoarea nucului din faţa casei, româneşte, îşi înflora hornul casei cu mâna ei româneşte, se îngândura româneşte, răbda româneşte...”
P.S. Mi-e greu să scriu fără emoţie despre pierderea şi dorul de cineva drag. Astfel, m-am lăsat ajutat de cei care cred că o spun mai bine:
- Emil Cioran, „Schimbarea la faţă a României”;
- Ordinul mareşalului Antonescu de la 22 iunie 1941;
- Alexei Mateevici, „Limba noastră”;
- „Hai să-ntindem hora mare”, cântec popular;
- Mihai Eminescu, „Scrieri politice”;
- Grigore Vieru, „Norocul poeţilor basarabeni a fost poezia română” (interviu).
